V-am promis că vă spun cum a fost la București. Păi cum să fie...rău sau nașpa cum spun oamenii mari. M-a durut tare ce mi-au făcut cei de acolo, atât de tare încât printre suspine am învățat pentru prima dată să rostesc cuvântul ...mama. Asta am spus tot timpul până acasă. Cred eu că nici rezultatul nu a fost unul prea bun, că prea erau triști mami și tati, apoi și Maya, și toți.
Da, să lăsăm lucrurile triste și să vă mai spun ce fac eu, dealtfel: nu am stare niciun pic, trag de tot ce se poate trage, arunc tot ce prind în mână pe jos, fac cu ochiul, adică din amândoi, că nu prea am prins eu mișcarea, trag de ochelarii Mayei și spun AAAAAAAAA!!! Mai știu să arăt cu degetul, când cer pe limba mea ceva, când prind telefonul i-l dau lui mami ca să o sune pe May, să vorbim noi amândoi, chiar dacă vorbim împreună și ne înțelegem separat. A și am uitat să vă spun ce era mai important... am patru dințișori, ultimii doi, cei de sus, nevrând să iasă fără plâns și agitație, că mă durea mai rău ca afurisitele alea de înțepături făcute la spital. Acum sunt bine, până la următorii...
Vă și zâmbesc, chiar.
Nu-i așa că sunt frumos? Cum altfel, doar semăn cu mami...hai, treacă de la mine, și cu Maya .
Gata, hai pupici de la un pici!